De ieri și de azi

Recomandări:

Zâmbete de prin 1900

Vă propun să vă amuzați citind câteva anecdote drăguțe culese din “Vatra: Foaie ilustrată pentru familie - revistă publicată “sub direcțiunea lui I. Slavici, I.L. Caragiale și G. Coșbuc” la sfârșitul secolului al XIX-lea (1894-1895):
 

Proprietate


O damă tânără prânzește cu logodnicul său într'un birt. Un domn, care ședea la masa de alături o observă, se scoală în picioare și se adresează cătră dânsa cu aceste cuvinte amabile:
- Scuzați-mă, D-șoară, că îndrăsnesc…, cum puteți după supa fierbinte să beți bere rece! Eu nu pot să sufăr aceasta… în interesul frumoșilor d-tale dinți asupra cărora, după cum bine știți, am dreptul de proprietate până la completa achitare.
  

Citește mai mult... »

Instantanee din “Cafeneaua haimanalelor”

Vă invit să plecăm împreună într-o vizită insolită în lumea crâșmelor rău famate, a “derbedeilor și pungașilor de tot soiul”. Vom merge azi, însoțiți de reporterul C. Luca al revistei “Ilustrațiunea Română“, într-o adevărată “cafenea a haimanalelor”. E vorba de astă dată despre o tavernă “periferică și cu aspect mizer” din Iași, situată în prin preajma halelor. Povestea localului ieșean ar putea fi însă una a oricărui alt loc - de ieri sau de azi - în care “oamenii cinstiți își beau cafeaua păzindu-și buzunarele și în care polițiștii intră cu mâna pe revolver”, dar și un loc în care mai rămăsese – așa cum veți putea să vă convingeți la finalul articolului – un dram de onoare:
 

Cafeneaua haimanalelor


“Am intrat în această cafenea cu renume prost, păzindu-mi buzunarele. Înăuntru te asfixiază fumul gros de tutun de ‹‹6 lei cotiugarul›› și mirosul acru de sudoare. După ce m'am obișnuit cu lumina obscură, am început să deslușesc obiectele și tipurile din jurul meu. În mijlocul ‹‹salonului›› de consumație, cu noroiul pe dușumele gros de două degete așezat acolo din timpuri imemorabile, un biliard cu postavul zdrențuit stă numai în trei picioare. Al patrulea e înlocuit cu o buturugă. Pare că-și plânge zilele tinereții. Odinioară, pe îmbrăcămintea-i nou nouță zburdau bilele colorate de fildeș. Astăzi ține loc de masă jucătorilor de barbut, iar noaptea de pat celor fără de cămin. 
 
"Cafeneaua haimanalelor"
 
Când am pătruns eu, zarurile și banii ‹‹pontați›› de jutori au dispărut ca prin farmec de pe suprafața biliardului și vreo zece perechi de ochi mă cercetau scrutători. Tipul însărcinat să ‹‹ginească›› la ușă apariția vreunui nepoftit, atras de ‹‹partida›› interesantă, își părăsise postul, iar eu îi luasem prin surprindere, întrerupându-le jocul. Dar după vreo cinci minute, convingându-se cu toții că nu sunt vreun ‹‹gabor›› de-al poliției, activitatea tuturor și-a reluat cursul, eu putând să studiez în voie pe fiecare. Din când în când recurgeam la lămuririle patronului, bun de gură.




Într'un colț, un bătrân cu o barbă de patriarh, încâlcită și murdară, își soarbe alene porția de ceai cu mici întreruperi, ca să se scarpine de zor.
- E Leiba - zaraful - mă lămurește patronul. Nu este un singur client aici pe care să nu-l fi împrumutat el, cel puțin cu un pol sau doi.
- Dar de unde are el bani de dat cu împrumut?
- Cerșește. Câștigă bune parale. Cel puțin o sută de lei pe zi. De trăit, trăiește numai cu ceai și pâine, doarme pe sub garduri, pe unde apucă, iar banii îi dă cu camătă. Când vreun jucător a pierdut la barbut și pantofii din picioare, salvarea e la Leiba.

Leiba - "bancherul barbugiilor"

În alt colț, doi indivizi se ceartă, răstindu-se unul la altul, gata să se încaiere.
- Ești un pungaș! – urlă unul.
- Escrocule! - ripostează celălalt.
- Măi Dumitre, nu vă este rușine? Doar sunteți oameni ‹‹cumsecade›› amândoi. Ce Dumnezeu v'a apucat?
Ambii beligeranți se calmează, la moment, în fața pumnului masiv al stăpânului. Și unul și celălalt sunt pungași de buzunare, cu caziere bogate la poliție. Unul e Dumitru Clamparu, cunoscut în lumea interlopă sub numele ‹‹de regele golanilor››. Tip lombrozian cu figură de urangutan, bălăbănindu-și mâinile lungi. Pe cap e tuns mărunt: semn ca abia s'a eliberat de la închisoare. Celălalt, Țibană, țigan cu chipul de mongol, ciupit de vărsat. Ochii oblici, iar pomeții obrajilor proeminenți. De-a curmezișul frunții are o cicatrice, rămășiță de la o încăierare cu cuțitele. Pe nesimțite am intrat în vorbă cu ei, deslegându-le limba cu câteva țigări.
- He-he! Cucoane, bine mai era odată! - începu Clamparu. Dacă aș avea acuma toți banii de care am ‹‹ușurat›› atâția barosani, aș putea tapeta toată casa asta cu ‹‹bucăți›› de câte o mie. Pe vremea ceia umblam îmbrăcat și eu după jurnal, ‹‹la trei ace››, acuma însă nu mai sunt ‹‹elefanți›› cu parale. ‹‹Curăț›› câte trei-patru inși de ‹‹scoarță›› (portofel) și de la toți abia înjgheb câțiva ‹‹pitaci›› pentru o pereche de ghete de la Taica Lazăr. Dacă ‹‹elefanții›› sunt în criză și noi șomăm. De acum mă las și eu de ‹‹meserie››, căci nu mai rentează. Alaltăieri m'am eliberat de la ‹‹cucuieta›› (Galata), unde ‹‹am făcut›› o lună pentru 11 lei pe care îi ‹‹găsisem›› în buzunarul unui pârlit, la o înghesuială, în fața unui cinematograf. ‹‹Fraierul›› a pus gabja pe mine și… gata pârnaia.


- Poate mai aveți o țigară, cucoane? De când m'am eliberat am făcut jurământ să nu mă mai ating de vreo ‹‹scoarță››.
- Chiar daca ai găsi-o pe stradă? - îl ispitesc eu.
- Chiar! Să chiorăsc dacă aș ridica-o! Înainte, când în orice buzunar ‹‹găseai›› o scoarță groasă, chiar dacă te duceai la ‹‹dubă››, nu-ți părea rău. Aveai pentru ce. Acuma o nemerești ‹‹uscată›› și faci închisoare de pomană.
- Ei? Și ce ai de gând să te faci? Om cinstit, Clamparule?
- He! Chiar cinstit de tot... nu! Boala din născare, leac nu mai are! Însă acuma mă învârtesc și eu prin hală, unde găsesc muncitori basarabeni în căutare de lucru, îi mint că vreau să-i angajez la vie la cutare boier și strâng de la fiecare câte 4-5 lei misitie și apoi îi las să mă aștepte într'un anumit loc… până li se lungesc urechile. Dar când n'o mai fi ‹‹venitul›› ăsta, știu eu ce voi mai face? Poate că, mă voi întoarce la meserie, ca apa la matcă.

"Acuma mă învârtesc și eu prin hală, unde găsesc
 muncitori basarabeni în căutare de lucru..."

- Va să zică, tot nu ești hotărât să te lași de… meserie?
- Ba eu îs hotărât, numa’ dacă m’o lăsa foamea.
În cele din urmă m'am îndreptat spre ieșire, urmat de Clamparu. Acesta la ușe mă opri:
- Poate mai aveți o țigară, cucoane?
- Da!
Însă în zadar am scotocit prin toate buzunarele. Port-țigaretul intrase ca în pământ. În cele din urmă, pungașul, zâmbind pe sub mustață, mi-l întinse:
- Nu-i așa că nu mi-am uitat meseria, cucoane?
I-am răsturnat toate țigările în palmă și am plecat râzând."


Sursa informațiilor și a fotografiile: articolul “Anchete ieșene: Cafeneaua haimanalelor” - semnat de C. Luca – publicat în revista “Ilustrațiunea Română” - numărul din 17 iunie 1936 - răsfoit din colecția Bibliotecii Digitale a Bucureștilor



Citește mai mult... »

Povești din Sulina - Cosmopolisul de altădată

Destinația călătoriei noastre de azi în lumea interbelică: Sulina. Companionul: unul dintre cei mai cunoscuți reporteri din perioada interbelică, cel care alături de Geo Bogza a pus bazele reportajului literar românesc: Filip Brunea Fox. De ce Sulina? Pentru că e “un loc unde ești cu un picior în Delta Dunării și cu celălalt pe plaja Mării Negre”, după cum îl caracteriza Jean Bart. Dar și pentru că Sulina are farmecul locului în care un vechi cuib de pirați levantini s-a transformat - la sfârșitul secolului al XIX-lea - într-un orășel modern, cosmopolit și prosper. Să privim însă Sulina prin ochii reporterului interbelic:

România interbelică

“Întâi e Dunărea. La cinci metri distanță de mal se desfășoară paralel cu canalul un rând lung de case cenușii: strada principală. Îndărătul ei, altă stradă în același ton. Și apoi, la fel aliniată și silindu-se prin câte un turnuleț sau balcon turcesc de lemn să se uite peste capetele celorlalte două, spre fluviu, a treia stradă. Aceasta e Sulina. Trei străzi, ce nu ocupă în lățime 200 metri. În spatele lor începe cât vezi cu ochii balta, cotropită de păpuriș, asediată de țânțari, turburată de cea mai sgomotoasă broscărime. Pe malul dimpotrivă, pe o limbă de teren verde din depărtare, sunt șantierele Comisiei Europene. Apoi sinilie, marea.”



Citește mai mult... »

Un român la Hollywood: Bob Curwood

Bob Curwood, un important actor american din perioada filmului mut, a fost de naționalitate română. Bob Curwood, pe numele său adevărat Ioan Balaș, s-a născut - după cum singur mărturisește într-o scrisoare adresată în anul 1930 revistei “Realitatea Ilustrată” - în 17 martie 1899într-un sătișor de lângă Brașov” (nu Buzău - așa cum apare în majoritatea biografiilor). 
 
Romanian silent western actor
Bob Curwood - un actor român la Hollywood
 
În perioada 1927 – 1930 a jucat pentru celebrele studiouri “Universal Pictures Corporation” într-un număr important de producții hollywoodiene – majoritatea scurt metraje – dintre care amintesc: Ridin'Wild (1927), The Battling Buckaroo (1927), The Dangerous Double (1927), The Scrappin'Fool (1927), The Death's Head (1928), The Secret Outlaw (1928), A Romeo of the Range (1928), Ridin'Leather (1929), Playing False (1929), Cowboy Pluck (1929), Days of Daring (1929), The Ranch Foreman (1929). 
 
Voi rezuma pentru voi două articole dedicate actorului american de origine română Bob Curwood, articole publicate în presa interbelică:


Citește mai mult... »

Autostrada Londra - București - Istanbul (un "master plan" interbelic)

Societatea românească din prima jumătate a secolului trecut nu era nici pe departe una perfectă. Implementarea marilor proiecte de dezvoltare și de modernizare a României era însoțită și atunci de mari scandaluri de corupție. Cu toate acestea, planul pentru crearea unei infrastructuri moderne de drumuri și de căi ferate (ceea ce am putea numi astăzi Master Planul de Transport”) era gândit de cei ce se aflau la conducerea statului. Și era pus în practică.



Rețeaua de drumuri și de căi ferate construită începând cu domnia Regelui Carol I – proiect continuat și după Marea Unire – este în bună măsură cea pe care o utilizăm și astăzi. E interesant să reamintim că, atunci când i s'a propus principelui Carol de Hochenzollern tronul Principatelor Unite, acesta, uitându-se pe hartă, i-a spus lui Ion Brătianu: România e destinată unui viitor strălucit. Pe teritoriul ei va trece șoseaua Angliei spre Indii!”. 
 
Nu a fost doar o constatare vizionară. Trei sferturi din rețeaua feroviară pe care o România o deține astăzi a fost construită în timpul domniei Regelui Carol I (din păcate, pe multe tronsoane se circulă astăzi cu viteze mai mici decât atunci). Tot în aceiași perioadă a fost derulat un program de anvergură de pietruire a drumurilor. Într-un singur an, în România acelor vremuri, se pietruiau mai mulți kilometri de drum decât totalul kilometrilor de autostradă construiți în România după 1989. 



Proiectele începute în timpul domniei primului rege al României au fost continuate și după Primul Război Mondial. Unul dintre cele mai importante proiecte de construcții de drumuri din perioada interbelică a fost construcția autostrăzii Londra-București-Istambul”, arteră europeană care urma să permită parcurgerea cu automobilul a distanței Londra-Istambul în doar 24 de ore”. 
 
E adevărat că termenul de autostradă e pretențios dacă ne referim la accepțiunea pe care o dăm astăzi acestui cuvânt. Era vorba de șosele cu o singură bandă pe sens dar asfaltate ca’n palmă” și care făceau parte din marele proiect european. Este de menționat că porțiunea românească a acestui proiect era aproape finalizată în anul 1936, în timp ce în Ungaria, Bulgaria, Grecia și Turcia se înregistrau întârzieri importante. Finalizarea aproape în totalitate a porțiunii de pe teritoriul României Mari din traseul autostradei europene” – una dintre cele mai importante căi de comunicație rutieră și azi - este consemnat în articolul “Autostrada Londra-București-Istanbul”, publicat în revista “Ilustrațiunea Română”, numărul din 14 octombrie 1936:
 

Citește mai mult... »

Practici barbare în medicina evului mediu

Practicile medicale din timpul evului mediu timpuriu erau, de cele mai multe ori, un conglomerat de practici păgâne și de ritualuri religioase. Cunoștințele medicale ale anticilor abia începeau să fie redescoperite dar medicii acelor timpuri dispuneau de prea puține cunoștințe despre funcționarea corpului uman. Bolile erau de cele mai multe ori puse pe seama destinului sau a voinței divine. 


Nu trebuie să ne mire așadar faptul că foarte multe ori cei care practicau medicina recurgeau la “tratamente” pe care azi le putem considera ca fiind adevărate barbarii. Secționarea venelor bolnavilor pentru a elimina o parte din sângele “în exces” sau utilizarea lipitorilor și a ventuzelor înroșite în foc pentru tratarea infecțiilor erau practici curente. Anestezia era prea puțin folosită în chirurgia evului mediu. Operațiile se făceau de cele mai multe ori utilizând mijloace rudimentare (toporul și fierăstrăul erau nelipsite din “instrumentarul” medicilor) și în cel mai bun caz pentru alinarea durerilor se foloseau preparate pe bază de cucută, opiu, măselariță sau alcool. Pentru oprirea hemoragiilor mijloacele cele mai utilizate erau fierul înroșit în foc și uleiul încins aruncat peste rană.

Tratament cu ventuze  înroșite în foc (stânga)
Amputarea unui picior  în evul mediu (dreapta)

Articolul “Tratamente barbare” publicat de revista “Realitatea ilustrată” în numărul din 12 august 1936 ne dezvăluie o serie de tratamente ciudate folosite pentru tratarea oamenilor sau a animalelor în evul mediu:

Când ducele Albrecht, împăratul de mai târziu, s'a socotit odată otrăvit, medicii l-au atârnat cu capul în jos și i-au scos un ochi, pentru ca otrava “să se scurgă". Ducele Leopold de Austria când și-a rupt piciorul odată într-o luptă de cavaleri, și-a așezat fluierul piciorului pe muchea unei securi și a pus servitorul să-l lovească peste picior de trei ori cu ciocanul așa încât să i se desfacă de tot membrul rupt. Sângele a fost oprit apoi cu ulei fierbinte.

Medicina veterinară nu stătea nici ea mai bine: Într-o carte, apărută în Germania la 1742 și intitulată “Lexicon pentru curiozități, călărie, vânătoare, duel, dans" se găsesc între altele următoarele prescripții: la “nărăvirea calului”, care se produce de obicei când “constelația câinelui se găsește la maximum de putere", caii stau la început mereu adânciți în gânduri, nechează răgușit, își dau ochii peste cap și își pleacă adânc capul în pământ, așa încât nu-l poți ridica nici cu cele mai tari prăjini. Pentru aceasta, trebuie să tăiați pielea în mijlocul frunții și să-i băgați înăuntru o căpățână de usturoi și o rădăcină de leuștean și să le lăsați acolo o lună. Puțin mai departe ni se dă lămurirea: “dacă armăsarul a suportat cinci ceasuri acest tratament, atunci nu mai e niciun pericol". Pentru tulburări de nutriție la cai nu există mijloc mai bun decât de a-i turna spirt tare pe șale, să-l aprinzi și să-l lași să ardă până când se stinge singur. Dacă un cal a mâncat sau a băut prea repede și din pricina aceasta e bolnav, i se face un fum cu gunoi de găină și pelin în nări, cam un ceas.”

Dispozitiv pentru fixarea fracturilor

Tratamentele aplicate oamenilor erau deseori la fel de ciudate: Împotriva podagrei bunăoară, în "cartea de medicamente" se recomanda: “ia grăsime de iepure și unge-te la cald". Sau, "bagă într-un pahar râme, leagă-l cu o piele și pune-l 11 zile într'un mușuroi de furnici; în felul acesta ele se prefac într'un ulei. Ungeți cu el pântecele". Împotriva sângerării din nas erau de asemenea folosite “mijloace încercate”: dacă bagi în nas ceapă cu oțet, atunci (hemoragia) încetează imediat. Sau: atârnă un rubin la gât sau ține-l în mână până când se'ncălzește. Dealtminteri și smaragdul era un talisman care se întrebuința adesea în terapeutică.



Este foarte curios pentru noi că în 1696 a putut apărea și a putut fi extrem de răspândită o carte cu numele de “Gunoiul tămăduitor", scrisă de Cristian Paullini, care în mod foarte serios recomanda pentru cele mai felurite boale excrementele a tot felul de animale. Pe baza acestei cărți s'au desvoltat de fapt pretutindeni așa numitele “farmacii de gunoi" ale lui Paullini. Până și în Anglia această metodă a fost răspândită. Comică ne apare metoda de însănătoșire a vâjâitului în ureche pe care o recomanda un lexicon de leacuri englez. Conform acestei metode se așează urechea bolnavă pe o turtă, anume pregătită, care va atrage “viermele" urechii. (Acest vierme al urechii nu era ceva neobișnuit, întrucât foarte multe boale se presupuneau că ar fi cauzate de viermi). În cealaltă ureche însă se pică o zeamă amară pentru ca în felul acesta ființa vicleană, vinovată de vâjâitul din ureche să fie gonită. Bineînțeles că zeama trebuia să treacă dintr’o ureche până'n cealaltă.

Lăsarea sângelui - practică medicală uzuală în evul mediu

Toate aceste metode sunt desigur cât se poate de nevinovate față de amputările cu securea și cu fierăstrăul de tăiat lemne, față de arderea rănilor cu fierul înroșit în foc și oprirea sângelui cu ulei fierbinte, care se aplica și la 1528, pretutindeni. Slavă Domnului că toate aceste metode barbare, împreună cu lăsarea de sânge, clistirile sau capetele de broască au dispărut.”

La final de articol nu pot să nu mă întreb dacă nu cumva tratamentele sau practicile medicale utilizate pe scară largă azi nu vor părea la fel de ciudate urmașilor noștri peste câteva secole…


Sursa: articolul “Tratamente barbare” - publicat în revista Realitatea Ilustrată” - numărul din 12 august 1936

Citește mai mult... »

Cuza, statuia şi oltenii

Domnitorul Alexandru Ioan Cuza a fost inițiatorul primelor reforme importante care au fixat un cadru modern de dezvoltare al țării. Legile care au finalizat procesul de dezrobire al romilor (1856), reforma fiscală (1861), secularizarea averilor mănăstirești (1863), reforma agrară și împroprietărirea țăranilor (1864) nu au fost însă pe placul unor părți importante și influente ale societății românești și au dus - în cele din urmă - la constituirea “monstruoasei coaliții” care a pus la cale abdicarea forțată a Domnitorului din anul 1866. Această adevărată ură împotriva Domnitorului Alexandru Ioan Cuza avea să rămână înrădăcinată multe decenii în pătura conservatoare aflată la conducerea țării. O dovadă este și povestea mai puțin știută a statuii Domnitorului Alexandru Ioan Cuza care se află azi în fața Palatului Primăriei Municipiului Craiova.

Statuia lui Cuza în piațeta dintre hotelurile
Minerva și New-York

Citește mai mult... »